Nikola Tesla
Povestea dintre Nikola Tesla și un porumbel alb a rămas una dintre cele mai profunde mărturii despre fragilitatea unui geniu, despre singurătate și despre o formă tăcută de iubire pe care doar sufletele sensibile o pot înțelege.
Într-o cameră modestă de hotel, un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un costum vechi, aprinde o lumină palidă și așază câteva firimituri de pâine pe masă.
Nu este un necunoscut. Este Nikola Tesla — omul care a adus lumina în lume prin curentul alternativ, vizionarul care a dorit să ofere energie gratuită omenirii. Și totuși, omenirea l-a uitat.
După ani întregi de glorie, Tesla trăiește acum într-o singurătate amară, copleșit de datorii, fără familie, fără copii, fără aplauze.
Singurul lucru care încă îi dă un sens este o creatură delicată: un porumbel alb care îi vine în vizită zi de zi, la aceeași oră.
Când era tânăr, lumea îl considera un zeu al electricității.
Teatrele răsunau de aplauze, ziarele îl numeau „stăpânul fulgerelor”, iar rivalii îl priveau cu teamă.
Dar visurile lui depășeau limitele epocii. A imaginat un viitor în care energia se transmite prin aer, fără cabluri, gratuit pentru toți. Investitorii l-au abandonat. Laboratoarele i-au fost închise. Ușile i s-au trântit în față.
A rămas el… și pasărea.
Porumbelul venea la fereastra camerei sale din New Yorker, iar Tesla îl hrănea, îl lăsa să se așeze pe brațul lui și îi vorbea ca unui prieten vechi.
„Când îl privesc, simt că nu sunt judecat,” mărturisea el.
Unii îl bănuiau că și-a pierdut mințile. Era văzut noaptea pe acoperiș, chemând porumbeii cu o cutie de semințe, cu o tandrețe pe care nu o mai arătase nimănui.
Pentru el, acel porumbel nu era doar o pasăre. Era liniștea. Era puritate. Era singura formă de iubire care nu cerea nimic în schimb.
Apoi, într-o zi, porumbelul n-a mai venit.
Tesla l-a așteptat zile la rând, până când, într-o seară, l-a văzut intrând din nou pe fereastră. Dar pasărea era slăbită, aproape fără putere.
„Am înțeles că venise să-și ia rămas bun,” avea să noteze ulterior.
„În clipa aceea, mi s-a părut că întreaga cameră s-a umplut de o lumină strălucitoare… și am știut că viața mea și-a pierdut ultimul sens.”
Din acel moment, nu a mai creat nimic. Nu a mai început niciun proiect.
S-a retras în tăcere, hrănind porumbeii din parc până când, în anul o mie nouă sute patruzeci și trei, a murit singur, la vârsta de optzeci și șase de ani, într-o cameră simplă din același hotel.
Lângă fereastră, cei care l-au găsit au observat o cutie cu semințe și o notă neterminată. În jurnalul său s-a descoperit o frază tulburătoare:
„Am iubit acel porumbel cum un om poate iubi o ființă vie. Și el m-a iubit. Atâta timp cât l-am avut, am știut că viața mea mai are un scop.”
Tesla a fost un geniu al fulgerelor, dar un străin printre oameni.
Și poate că undeva, printre undele invizibile ale universului pe care el le-a înțeles mai bine decât oricine, încă zboară un porumbel alb… ca simbol al unei iubiri curate pe care lumea n-a știut să o vadă.
Preluat de la ”Istorie la Culcare” !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu