Delfinii sunt lafel de Inteligenți ca noi

 Delfinii se admiră în oglindă .

Nu e o surpriză că primatele, vărul omului, sunt cele mai inteligente animale de pe planetă. Primatele sunt de atât de multe felur, încât ar trebui o listă specială numai pentru ele.

Sunt asemănătoare omului şi pot folosi unelte, învaţă din greşeli, se recunosc în oglindă şi comunică foarte complex. De asemenea, primatele îşi construiesc singure casele şi ADN-ul lor seamănă cu cel uman.

Delfinii sunt incredibili. Aceste mamifere se pot recunoaşte în oglindă şi, cu atât mai spectaculos, pot să se uite la ei doar pentru că le place ceea ce văd. Delfinii exprimă şi emoţii. Râd sau sunt trişti. Înţeleg sarcini dificile şi învaţă din experienţă. Când delfinii dorm, jumătate din creier doarme. Cealaltă jumătate se asigură că delfinul ajunge la suprafaţă pentru a respira  Vezi sursa Info

Un delfin a rămas blocat și a plâns ore întregi. Dar când au sosit salvatorii... s-a întâmplat ceva de necrezut! .

Când prima barcă s-a apropiat, delfinul – pe nume Luna – deodată a tăcut. A încetat să scoată sunetele acelea triste și părea că a înțeles că vine ajutorul. A început să miște ușor din înotătoare, ca și cum ar fi vrut să arate o direcție.

Una dintre salvatoare, o biologă marină pe nume Alena, a observat ceva ciudat lângă Luna – un obiect mic, strălucitor, care semăna cu o bilă metalică. Dar nu era gunoi. Obiectul pulsa cu o lumină albastră, moale, iar Luna îl atingea din când în când cu botul.

— Asta nu e un delfin obișnuit care s-a blocat... — a șoptit Alena. — El păzește ceva.

Când echipa s-a apropiat și mai mult, bila a început brusc să strălucească și... a proiectat un hologram deasupra apei! Pe el se vedeau niște semne și imagini ciudate: stele, planete și... o hartă. Unul dintre salvatori, fost tehnician militar, a recunoscut printre simboluri un cod de semnal care fusese captat de o antenă secretă prin anii ’90 — dar atunci s-a crezut că sunt doar niște interferențe.

Între timp, Luna s-a ridicat la suprafață și a scos un sunet pe care nimeni nu-l mai auzise vreodată de la un delfin. Apoi a înotat drept spre plasa în care era prinsă. Nu mai plângea — părea hotărâtă. Salvatorii au ajutat-o să se elibereze, iar în același moment, bila metalică s-a ridicat încet în aer... și....

Când prima barcă s-a apropiat, delfinul – pe nume Luna – deodată a tăcut. A încetat să scoată sunetele acelea triste și părea că a înțeles că vine ajutorul. A început să miște ușor din înotătoare, ca și cum ar fi vrut să arate o direcție.

Una dintre salvatoare, o biologă marină pe nume Alena, a observat ceva ciudat lângă Luna – un obiect mic, strălucitor, care semăna cu o bilă metalică. Dar nu era gunoi. Obiectul pulsa cu o lumină albastră, moale, iar Luna îl atingea din când în când cu botul.

— Asta nu e un delfin obișnuit care s-a blocat... — a șoptit Alena. — El păzește ceva.

Când echipa s-a apropiat și mai mult, bila a început brusc să strălucească și... a proiectat un hologram deasupra apei! Pe el se vedeau niște semne și imagini ciudate: stele, planete și... o hartă. Unul dintre salvatori, fost tehnician militar, a recunoscut printre simboluri un cod de semnal care fusese captat de o antenă secretă prin anii ’90 — dar atunci s-a crezut că sunt doar niște interferențe.

Între timp, Luna s-a ridicat la suprafață și a scos un sunet pe care nimeni nu-l mai auzise vreodată de la un delfin. Apoi a înotat drept spre plasa în care era prinsă. Nu mai plângea — părea hotărâtă. Salvatorii au ajutat-o să se elibereze, iar în același moment, bila metalică s-a ridicat încet în aer... și a dispărut. A rămas doar un cerc pe apă și un miros ușor de ozon.

Mai târziu s-a aflat că acest delfin făcea parte dintr-un proiect misterios din anii ’70, legat de comunicarea între specii. Și abia acum s-a confirmat ceva uluitor: contactul chiar avusese loc... dar nu cu oamenii.

Animalele sunt mai Inteligente decît par .

De multe ori privim animalele ca pe nişte lighioane sălbatice, dar ele sunt mai inteligente decât par. De exemplu, porcii sunt destul de activi social şi nu vor să se plimbe fără alţi porci. 

Nikola Tesla și Porumbelul Alb

Nikola Tesla 

Povestea dintre Nikola Tesla și un porumbel alb a rămas una dintre cele mai profunde mărturii despre fragilitatea unui geniu, despre singurătate și despre o formă tăcută de iubire pe care doar sufletele sensibile o pot înțelege.

New York, începutul anilor 1930.

Într-o cameră modestă de hotel, un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un costum vechi, aprinde o lumină palidă și așază câteva firimituri de pâine pe masă.

Nu este un necunoscut. Este Nikola Tesla — omul care a adus lumina în lume prin curentul alternativ, vizionarul care a dorit să ofere energie gratuită omenirii. Și totuși, omenirea l-a uitat.

După ani întregi de glorie, Tesla trăiește acum într-o singurătate amară, copleșit de datorii, fără familie, fără copii, fără aplauze.

Singurul lucru care încă îi dă un sens este o creatură delicată: un porumbel alb care îi vine în vizită zi de zi, la aceeași oră.

Când era tânăr, lumea îl considera un zeu al electricității.

Teatrele răsunau de aplauze, ziarele îl numeau „stăpânul fulgerelor”, iar rivalii îl priveau cu teamă.

Dar visurile lui depășeau limitele epocii. A imaginat un viitor în care energia se transmite prin aer, fără cabluri, gratuit pentru toți. Investitorii l-au abandonat. Laboratoarele i-au fost închise. Ușile i s-au trântit în față.

A rămas el… și pasărea.

Porumbelul venea la fereastra camerei sale din New Yorker, iar Tesla îl hrănea, îl lăsa să se așeze pe brațul lui și îi vorbea ca unui prieten vechi.

„Când îl privesc, simt că nu sunt judecat,” mărturisea el.

Unii îl bănuiau că și-a pierdut mințile. Era văzut noaptea pe acoperiș, chemând porumbeii cu o cutie de semințe, cu o tandrețe pe care nu o mai arătase nimănui.

Pentru el, acel porumbel nu era doar o pasăre. Era liniștea. Era puritate. Era singura formă de iubire care nu cerea nimic în schimb.

Apoi, într-o zi, porumbelul n-a mai venit.

Tesla l-a așteptat zile la rând, până când, într-o seară, l-a văzut intrând din nou pe fereastră. Dar pasărea era slăbită, aproape fără putere.

„Am înțeles că venise să-și ia rămas bun,” avea să noteze ulterior.

„În clipa aceea, mi s-a părut că întreaga cameră s-a umplut de o lumină strălucitoare… și am știut că viața mea și-a pierdut ultimul sens.”

Din acel moment, nu a mai creat nimic. Nu a mai început niciun proiect.

S-a retras în tăcere, hrănind porumbeii din parc până când, în anul o mie nouă sute patruzeci și trei, a murit singur, la vârsta de optzeci și șase de ani, într-o cameră simplă din același hotel.

Lângă fereastră, cei care l-au găsit au observat o cutie cu semințe și o notă neterminată. În jurnalul său s-a descoperit o frază tulburătoare:

„Am iubit acel porumbel cum un om poate iubi o ființă vie. Și el m-a iubit. Atâta timp cât l-am avut, am știut că viața mea mai are un scop.”

Tesla a fost un geniu al fulgerelor, dar un străin printre oameni.

Și poate că undeva, printre undele invizibile ale universului pe care el le-a înțeles mai bine decât oricine, încă zboară un porumbel alb… ca simbol al unei iubiri curate pe care lumea n-a știut să o vadă.

Preluat de la ”Istorie la Culcare” !